The Guardian a publicat recent un amplu fragment din memoriile sale (https://theguardian.com/world/2025/oct/04/im-leaving-trump-said-theres-no-reason-to-be-here-any-more-inside-the-meeting-that-brought-nato-to-the-brink), iar ceea ce se desprinde din text este, printre altele, lipsa totală de gândire strategică și de previziune.
Nicio strategie, nicio anticipare
Chiar în cuvintele sale, Jens Stoltenberg mărturisește că în 2016 a crezut că Hillary Clinton va câștiga alegerile prezidențiale „bazându-se pe instinct” și că a fost „surprins” când a câștigat Donald Trump.
Victoria lui Trump l-a făcut „anxios”, deoarece, spunea el, „într-un interviu televizat la sfârșitul lunii martie, declarase că ‘NATO este o organizație învechită’.”
Gândiți-vă la absurditatea situației: ești Secretarul General al celei mai mari alianțe militare din lume, responsabil pentru securitatea a aproape un miliard de oameni. O țară finanțează 80–90% din bugetul tău. Urmează alegeri în care unul dintre candidați a afirmat public că alianța ta este „învechită” — și totuși nu faci niciun plan pentru cazul în care acesta câștigă, nu încerci măcar să înțelegi mai profund modul lui de gândire. Pur și simplu presupui că va pierde, „după instinct”, iar când câștigă, devii „anxios”.
Aceasta nu este conducere strategică, ci malpraxis politic de cel mai înalt nivel. După cum se spune, „a guverna înseamnă a prevedea” — ceea ce, în acest caz, înseamnă că cea mai puternică alianță militară din lume nu era guvernată deloc. Iar Stoltenberg recunoaște acest lucru în memoriile sale, ca și cum ar fi ceva firesc.
Iar din fragment reiese clar că Stoltenberg nu era singur: niciun lider european nu era pregătit. Toți reacționau, nimeni nu acționa strategic.
Summitul NATO din 2018: scena unei dependențe umilitoare
Stoltenberg descrie un summit NATO din iulie 2018, când Trump a amenințat că va părăsi nu doar reuniunea, ci chiar alianța NATO, dacă ceilalți membri nu vor crește imediat cheltuielile militare.
Scena, așa cum o relatează Stoltenberg, este patetică: un „tată” care amenință că taie alocația, iar „copiii” se zbat să-i câștige bunăvoința. Merkel i-a reamintit lui Trump de soldații germani morți în Afganistan, „în pofida opoziției intense din țara mea, unde mulți se întreabă ce legătură are Afganistanul cu noi”. Premierul danez, cu voce tremurândă, i-a spus lui Trump că, raportat la populație, „Danemarca a pierdut mai mulți soldați în Afganistan decât Statele Unite.”
Toți încercau să dovedească „tatălui Trump” ce copii ascultători au fost — o imagine a dependenței emoționale și politice totale, fără nicio urmă de strategie.
Ceea ce ar fi putut fi, în schimb, o ocazie istorică. În 2018, cu ani înainte de invazia Ucrainei și la doar un an după ce Macron lansase ideea de „autonomie strategică europeană”, Trump oferea practic această șansă pe tavă — într-o perioadă de pace în Europa. În loc să profite, liderii europeni, inclusiv Macron, au ars toată energia încercând să conserve status quo-ul. Iar rezultatul se vede în anii care au urmat.
O mărturisire de faliment strategic
Ceea ce face totul și mai grav este că Stoltenberg scrie despre aceste episoade ca despre o reușită: consideră că a „gestionat bine o criză”, fără să realizeze că ceea ce descrie este, de fapt, o confesiune de eșec strategic total.
Colonizarea mentală a Europei
Un alt aspect frapant din fragmentul publicat este gradul de colonizare mentală a Europei. Stoltenberg povestește cum, în noaptea alegerilor americane din 2016, a organizat „o petrecere cu prieteni și colegi la reședința din Bruxelles. Am instalat un televizor mare în sufragerie și am servit hamburgeri.”
Întregul text — și probabil întreaga carte — este obsedat de Statele Unite: de ce gândesc americanii, ce vor americanii, ce ar putea face americanii. Europa abia dacă există ca subiect cu interese și obiective proprii. Este doar un obiect care reacționează la mișcările Washingtonului.
Stoltenberg descrie cum le-a cerut tuturor angajaților NATO „autodisciplină” față de Trump:
„Fără dat ochii peste cap la tweet-urile sau aparițiile sale publice; fără râsete ironice; fără glume despre golf sau despre gesturile sale. Toleranță zero. Câteva persoane care fac glume pot contamina întreaga organizație. Și dacă s-ar fi aflat la Washington că personalul NATO râde de Trump, ar fi fost dezastruos.”
Aceasta era obsesia lui Stoltenberg — nu planificarea strategică, nu interesele europene, ci teama ca nu cumva americanii să afle că europenii nu sunt suficient de deferenți față de „împărat”.
Așa arată imperialismul de succes: colonizații devin cei mai zeloși apărători ai colonizatorului. Într-un mod chiar mai accentuat decât în centrul imperial însuși — acolo unde, de altfel, ironiile la adresa lui Trump erau permise. Dar la Bruxelles, ele deveniseră tabu.
Europa, un continent fără viață politică
Mai profund, cartea arată că Europa nu doar că și-a pierdut autonomia strategică sau libertatea de gândire, ci chiar conceptul de acțiune politică.
Stoltenberg și liderii europeni, așa cum îi descrie el, nu sunt politicieni în sensul propriu al cuvântului, ci simpli administratori, birocrați preocupați să nu supere „șeful”.
Pentru Stoltenberg, succesul înseamnă că „a evitat prăbușirea unei reuniuni”, că „l-a convins pe Trump să accepte o formulă de compromis” și că „nu l-a enervat pe președinte”. Nu există niciun moment de reflecție asupra scopului real: Pentru ce există această alianță? Ce vrea, de fapt, Europa? — întrebări care par inexistente în universul său mental.
„Degenerarea intelectuală și morală” a Europei
Acest lucru depășește simpla dependență. Autorul compară situația actuală a Europei cu dinastia Qing din China secolului XIX, în perioada „secolului umilinței”. Cu toate greșelile lor, chinezii de atunci erau conștienți de umilirea lorși aveau un scop politic: renașterea națională.
În Europa de azi, însă, nu mai există nici măcar conștiința propriei decăderi. Stoltenberg scrie o carte în care își consemnează propriul eșec politic și strategic — și o prezintă ca pe o poveste de succes.
După cum spunea recent istoricul Emmanuel Todd, asistăm la un „proces de degenerare intelectuală și morală” în care „se pierd toate noțiunile de adevăr, onoare și reflecție”.
Cartea lui Stoltenberg este exemplul perfect al acestui fenomen: un om care documentează supunerea, lipsa de viziune și umilința colectivă — și le transformă în motiv de mândrie.
Degenerarea este completă atunci când o numești „misiune îndeplinită”.
