Deși pare o resursă naturală nelimitată și „la îndemână”, apa din râuri nu este deloc gratuită. În România, accesul și utilizarea apelor de suprafață – inclusiv pentru irigații sau alimentarea populației – este strict reglementat. Așadar, ideea că o companie (sau un țăran) „ia apă gratis din râu și o vinde” este o simplificare periculoasă. Iată de ce.
1. Apa este un bun public, dar nu se oferă pe gratis
Toate apele de suprafață din România – râuri, lacuri, izvoare – sunt bunuri de domeniu public al statului, conform Legii Apelor nr. 107/1996. Administrarea lor este făcută de Administrația Națională „Apele Române” (ANAR).
Orice entitate care dorește să capteze apă dintr-un râu trebuie:
-
Să obțină aviz și autorizație de gospodărire a apelor;
-
Să plătească o taxă calculată în funcție de volumul de apă extras.
Așadar, nu există apă brută „gratuită” pentru companii sau persoane fizice.
2. Ce plătește de fapt compania de apă?
Companiile care distribuie apă potabilă către populație (cum este Apa Nova București) nu doar că nu primesc apa pe gratis, ci investesc sume uriașe în:
-
captarea și filtrarea apei brute;
-
tratarea și testarea sanitară;
-
pomparea și transportul în rețeaua urbană;
-
colectarea și epurarea apelor uzate.
Toate aceste costuri sunt acoperite din tariful pe care îl plătesc consumatorii, tarif care este reglementat și aprobat de autoritățile statului, nu impus arbitrar.
3. De unde apare mitul „apei gratuite”?
Afirmații precum „francezii de la Apa Nova iau apă gratis și o vând românilor” apar deseori în discursul politic populist, mai ales în contextul privatizării serviciilor publice.
Deși este adevărat că:
-
apa brută nu se cumpără ca o marfă clasică;
-
statul nu taxează la sursă fiecare litru în mod direct,
companiile plătesc dreptul de exploatare și își asumă toate costurile ulterioare. Nu vând „apă de râu”, ci un serviciu complet de producție și distribuție a apei potabile.
4. Concluzie: un bun public nu înseamnă consum gratuit
Apa din râu nu este gratuită, nici pentru cetățeni, nici pentru companii. Ea face parte dintr-un circuit reglementat, care implică:
-
drepturi de utilizare;
-
responsabilități ecologice;
-
taxe și costuri tehnologice.
Pentru o agricultură durabilă și un sistem urban funcțional, este esențial să păstrăm echilibrul între accesul echitabil la apă și protecția resurselor naturale. Iar acest lucru nu poate fi realizat fără reguli clare și fără costuri.
